Albisoara Hornurilor

August 2007

Am oscilat intre a posta sau nu acest jurnal. Pana la urma am decis sa-l postez, nu atat pentru “faptele de vitejie” ( a se citi nebunie,  sau cum vreti voi) prin care am trecut, cat pentru ca cei care-l citesc sa aiba informatiile pe care eu nu le-am avut. Nu am facut fotografii, imi cer scuze.
Asadar, planuiam de mult o tura pe Albisoara Turnurilor (1B) cu coborare in Valea Seaca a Caraimanului. Cum cei pe care-i cunosteam aveau deja planuri iar eu tineam mortis la aceasta tura am plecat singur, cu schite si descrierea lui W. Kargel si inca o sumara descriere gasita pe net.
La 09.45 sunt in poiana “La verdeata” si ma uit dupa intrarea in albisoara. Vegetatie multa si decid sa nu intru direct pe vale, ghidandu-ma si dupa descrierea gasita pe net, in care se spunea ca e mai bine sa te abati putin dreapta apoi sa reintri pe vale ceva mai sus.
Eu m-am tot abatut spre dreapta, urmand un hatas apoi prin vegetatie, extrem de dificil dupa care nu am mai gasit o cale de a reveni si tot mergand la dreapta (pe stanga era deja perete abrupt) m-am trezit in Albisoara Hornurilor, cotata 2A. Altceva fata de ce ma pregatisem dar am zis ca daca tot am ajuns aici sa merg mai departe.
Am ajuns la niste hornuri de 20-25 m inaltime, inguste, umede si cu un tavan in capat si am decis sa o iau pe fetzele din dreapta cu zade si jnepeni. Am innotat prin vegetatie, m-am catarat efectiv pe si printre jnepeni peste 1 ora. Am revenit in talvegul vaii printr-o zona expusa si extrem de friabila. Pentru a face 3-4 metri de traverseu (nu catarare!) mi-au trebuit 10 minute.
Am mai urcat cateva mici hornuri cu ceva mazga pe ele pana cand ….. am alunecat vre-o 4-5 metri. Am ramas cu o piatra (pe care o credeam priza buna) in mana, un picior a alunecat si .. asta a fost! Noroc ca nu am cazut pe spate ci am alunecat paralel cu stanca aterizand in picioare dar m-am lovit destul de serios la clavicula dreapta.
Dupa 10-15 minute de recapatat suflul o iau din nou pe fetele cu jnepeni apoi vad o zona care mi s-a parut excelenta: o combinatie de conglomerat cu ceva iarba, nu foarte abrupta.  CRUNTA dezamagire !!! O stanca infecta, putreda la propriu, unde am facut 15 metri in 15 minute. Piciorele fugeau ca pe un grohotis umed, cu mainile nu aveam de ce sa ma apuc.
Cum clavicula ma durea si deja nu ma mai puteam baza prea mult pe mana dreapta am decis sa ma retrag. Era ora 14.15, dupa peste 4 ore de balaureala. Am sunat Salvamontul si niste prieteni sa le spun unde sunt si ca am decis sa ma retrag. Am stabilit cu cei de la Salvamont sa-i sun cand am iesit din vale, altfel … urmand sa vina dupa mine, probabil .

Albastru - albisoara turnurilor; verde - albisoara hornurilor; rosu - traseul meu (aproximativ)

 Cum nu ma simteam in stare sa cobor si nici panta nu ma imbia am decis sa rapelez cat se poate de mult prin zonele cu vegetati si pomi. A mers la primele 2 rapeluri, facute dupa niste copacei, apoi am ajuns in talvegul vaii de unde nu am mai putut iesi. Destul de greu am gasit tancuri, copaci cazuti, etc., dupa care sa fac rapel, ramaneam cu ditamai bolovanii in mana.
Pe scurt, de la ora 14.30 pana la 18.30 am facut rapel dupa rapel, mai usoare sau mai grele, prin hornuri inguste si surplombate sau pe fetze verticale..
La un moment dat al 6-lea simt (pe care acum sunt convins ca si noi, oamenii, il avem) imi intoarce capul spre dreapta. Imediat un bolovan cam cat capul unui om trece pe langa capul meu,atinge usor casca si ma loveste serios in bratul stang (acum parca ca am tatuaj acolo).
La 18.30 sunt in valea Alba, anunt pe toata lumea ca sunt OK, la 19.15 sunt la Caminul Alpin, ma urc in masina si plec acasa. Foarte obosit, dar fericit ca sunt intreg. Peste noapte nici un am putut dormi gandindu-ma la ce s-ar fi putut intampla in acea zona extrem de friabila si expusa.

Pe scurt despre Albisora Hornurilor (probabil ca tot versantul albisoarelor este asa):

-         zone multe cu stanca putreda
-         pietre si bolovani usor de dislocat
-         puncte de umezeala si mazga in locuri cheie
-         cateva hornuri inguste, lungi si verticale, extrem de dificil de trecut (eu nici un am incercat)
-         am ramas putin dezamagit de acest versant, il credeam mai sanatos (dpdv al stancii)
-         nu cred ca voi reveni curand pe acest versant, cel putin nu vara, iarna e altceva
Restul … e bucuria vietii, a unei zile petrecute la munte si satisfactia de a fi luat o decizie care s-a dovedit a fi cea mai buna, aceea de a ma retrage la timp (zic eu). Sper ca cele de mai sus sa-i ajute pe cei care doresc sa mearga pe acest versant.

Valea Horoabei

Mai 2007

Sambata dupa-amiaza, in toiul unei petreceri ma apuca chef de munte (un mai fusesem de … duminica trecuta, Ciucas, singur). Conving repede pe sotia mea, arunc 2 vorbe la parinti (aveam nevoie si de ei, pt copil) si gata, stabilit, mergem. Nu stiam inca unde, dar ce mai conta!
Duminica dimineata, la 07.30 ma hotarasc – VALEA HOROABEI, premiera pentru mine. Plecam cu masina spre Padina. Eu sotia, copilul de 3 ani, si ceva parinti de-ai nostri, deh, trebuie sa ramana cineva cu copilul peste zi
Lejer drum pana la Moroieni si apoi 30 km de chin pana la cabana. De fapt ma bucur ca nu este asa usor drumul, altfel ar fi la Padina mai rau decat este acum.Ajungem la cabana (3.5 ore din Bucuresti) mancam ceva si la 12.00 plecam pe traseu, eu si sotia mea, restul raman sa se bucure de soare si verdeata prin jurul cabanei.Poteca pleaca din zona “grataragiilor” dintre Padina si pestera Ialomicioara (sau Ialomitei, nu stiu care este denumirea exacta) urmand firul raului, poteca fiind destul de bine conturata.
Trecem printr-o poiana larga si intram serios pe traseu, in padure, cu raul in stanga noastra. Dupa aproape 10 minute de la poiana trebuie sa traversam raul, din piatra in piatra, mai difĂ­cil daca apele sunt umflate – acum nu a fost cazul. Urcusul devine mai accentuat dar putem folosi inca betzele. In dreapta noastra raul este din ce in ce mai agitat si involburat si apar si mici cascade. Curand ajungem la Cheile Horoabei (punct marcat de existente unei inscriptii din lemn facuta de cei de la PNMB parca) si la o cascada impresionanta. Renuntam la betze, chiar inainte de cascada avem un pasaj mai expus, unde ne sunt de mare ajutor cablurile existente. La un moment dat poteca nu este mai lata de 20 cm si avem o priveliste impresionanta chiar sub noi.Urcam continuu, deja pe stanca si ne folosim si mainile din plin. Trecem prin 2 tuneluri interesante, iar la iesirea din al 2-lea trebuie sa trecem din nou apa, aici insa lucrurile sunt ceva mai dificile. Pietrele sunt acoperite de muschi si verdeata iar daca apa este mare se poate folosi o structura de metal care este chiar in mijlocul apei ca punct de sprijin pentru balustrada din coarda, dupa ce vei fi demonstrat ca esti bun la aruncarea cu lasso-ul.. Noi am trecut fara acest ajutor, foarte folositoare betzele, dar am avut noroc de apa nu foarte mare. Oarece emotii la tercerea pe un copac rasturnat, ud si plin de verdeata. Aici Laura a cam luat apa la bocanci, ea avand o combinatie piele-textil, eu doar piele.
Am ajuns cu bine pe celalalt mal si continuam urcusul prin padure. Deja nu se mai aude raul, semn ca am trecut de izbucul Horoabei, stiu ca si acest punct are o placa “memoriala” din lemn.
La un moment dat nu sunt sigur de poteca si decid sa o luam pieptis, pe o fatza interesanta lunga de 12-15 metri dar cu multe prize si nu foarte abrupta.. La capatul de sus al acesteia ajungem la baza unui perete (in stanga noastra, cum urcam) si parca ghicesc o poteca ce vine de jos de-a lungul peretului, dar un sunt sigur. De aici trecem printre ceva copaci si ramuri cazute si observam din nou o poteca. Drum fara probleme in continuare, noi am mers pe firul vaii.
Se indesesc copacii si jnepenii pe firul vaii, este foarte tentant sa o luam pe versantul din dreapta (cum urcam) mai ales ca in fata se vede un pisc urias ce pare sa inchida valea. Rezistam tentatiei, mergem in continuare pe firul vaii, din ce in ce mai difĂ­cil din cauza jnepenilor uscati si desi. Versantul din dreapta (cum urcam) este din ce in ce mai atragator si nu mai rezistam. Urcam pieptis 2-3 minute si … merita! Vedem firul vaii pe care am venit, iar in fata observam ca acel pisc de care ne temem este ceva mai departe. Nu continuam pe versant decat 100 m apoi revenim in firul vaii, acum fara jnepeni, coborand oarecum abrupt si cu ajutorul unor jnepeni.Aici, firul vaii face putin dreapta (spre N) si devine din ce in ce mai ingust. Noi am urcat pieptis pe o fatza de iarba (cu multa zapada la baza) fara probleme si am iesit din vale (spre V).Pana aici aproximativ 2.5 ore, mers lejer, dar fara pauze.Sus in culme ne bucuram de vremea superba, cu soare si putin vant. Stam cam o jumatate de ora si picotim. Vedem tot masivul, la Omu nici pic de nor, Babele, Sfinxul, scaldate in soare. In caz de ceata este dificila orientarea daca nu cunosti zona.Dar nu era gata. Pana in traseul Omu-Strunga (banda rosie) mai este de urcat serios inca o jumatate de ora pe fetze de iarba, acum uscata. Betzele intra din nou in actiune si usor-usor iesim in creasta. Leaota se arata si ea in toate splendoarea. Craiul nu se vede, mai mult se ghiceste in atmosfera incarcata de dupa amiaza.

A fost cea mai obositoare parte a traseului.De aici a urmat plimbareala pana in saua strunga (10 minute). Refugiul din sa arata foarte bine, priciurile sunt cam inguste dar, in caz de nevoie se poate dormi lejer pe jos. Tot respectul pentru cei care l-au construit!
Trei bike-ri erau la masa si n-am rezistat sa nu le cer o bucata de cas afumat … mmm, o minunatie! Au coborat si ei la padina.La vale, spre Padina, in mers de gravida (vorba unui prieten) coborare continua cu privelisti extraordinare. Nu ne-am grabit deloc, am savurat peisajul.A fost o superba dupa amiaza de duminica, cu un traseu spectaculos, nu foarte solicitant, cotat 1A (Walter Kargel, Turism Alpinism in Bucegi). De mare ajutor pot fi betzele si o cordelina.

Timpii nostri de mers aproximativ (nu excelam la capitolul pregatire fizica):

cabana padina – poteca,  10 minute
valea efectiva, 2.5 ore
 pauza - 30 minute
de la iesirea din vale – la poteca BR,  30-40 minute
poteca – saua strunga,  10 minute
saua strunga – cabana padina,  1 ora

V. Adanca, vf. Omu, v. Alba - primele nemarcate pe zapada

Aprilie 2007
Marian Anghel (ghid), Radu Hera, Gabi Colea, participant nr. 4 (nu-mi amintesc numele)


Dupa ce in toamna 2006 participasem la cursul de initiere alpinism vara iar in iarna fusesem si la vf Omu in primavara am vrut sa intru si pe nemarcate, pe vaile alpine in conditii de zapada. Cum era prima data pe acest gen de trasee am apelat la Marian Anghel, cu care facusem si cursul. El a propus V. Adanca, iar faptul ca ajungeam si la vf. Omu imi era de ajuns.

Valea Adanca si traseul parcurs

Asadar, vineri seara, impreuna cu Marian si Radu mergem la cabana Poiana Izvoarelor, cel de-al patrulea urmand a ajunge sambata dimineata. Rememoram diverse momente din timpul cursului din toamna (Radu a participat si el atunci), Marian ne spune cate ceva despre traseul ce urmeaza sa-l facem si mergem la odihna. Nu inainte de a pregati bocancii (curatat, ceruit, lustruit  :)

Dimineata plecam cam cu juma de ora mai tarziu decat era programat (cred ca am plecat pe la 7.30). Se anunta o zi cu soare si cald (adica maxima peste 0 grade sus in creasta)

Ajunsi in Poiana Morarului iar mai apoi in Poiana cu Urzici, avem o priveliste a Acelor din "cealalta parte" ca sa spun asa.

Si traseul pe unde urma sa mergem noi astazi (foto realizata de Costin, 1 an mai tarziu)

Valea nu este grea, atunci cand saritorile sunt acoperite de zapada. La umbra zapada era excelenta pentru coltari, la soare insa era deja moale si umeda. Evident, gecile dispar de pe noi, la mine kilogramele in plus duc si la trasnpiratie abundenta. marian merge in fata si bate urme acolo unde este nevoie.

La iesirea din vale, o luam pe coasta din dreapta si facem un popas la Coltul Vaii Adanci, un loc cu o priveliste mirifica. Caprele negre isi fac si ele aparitia pe Morar, zapada topita in multe locuri lasand la iveala ceva fire de iarba.

Dupa o gustare si lafaiala la soare o luam mai departe catre creasta Morarului, pe crestulitza ce desparte v.Adanca de valc. Morarului. Foarte frumoasa zona aceasta,colegul cu nr 4 este impresionat si-l roaga pe Marian sa-l lege in coarda pana in creasta Morarului.

Iesim in Creasta Morarului, undeva dupa Acul Mare. Este mult soare, dar si vantul adie asa ca ne obliga sa ne pastram echipati.

Radu, Marian, eu, colegul

De aici mai este ceva de mers pana la vf. Omu. Ajunsi acolo, cabana este inchisa iar la meteo nu ne puteam caza. Asadar mai departe, catre Babele. Schimbare de plan pe care eu am simtit-o destul de mult, fizic, ajungand la Babele foarte obosit. In cabana era rece, in camera s-a mai incalzit de la noi, dar cu sacul de vara si cu 2-3 paturi a fost ok pana la urma.

Vf si cabana Omu

Vedere de pe Vf Bucura Dumbrava (vf. Ocolit)

A doua zi Marian decide sa coboram pe v. Alba. De la Babele pana la intrarea in vale am resimtit oboseala din ziua precedenta, apoi insa mi-am revenit si nu am mai avut probleme. Nestiind foarte sigur cum este zapada, Marian ne leaga in coarda.

Sesiune foto la saritoarea carnului:

In poiana "la verdeata" vedem urmele avalanselor de primavara:

Pentru mai multe fotografii click AICI.


Zile senine !

Vf. Omu - iarna

Ianuarie 2007
Gabi si Sorin

ziua 1: Sinaia - Cota 2000 - Babele
ziua 2: Babele - vf Omu
ziua 3: vf Omu - Babele - Busteni

Imi aduc aminte ca imediat ce am trecut de cota 2000 a inceput sa ninga serios, apoi pe langa Piatra Arsa a inceput si un vant teribil.

 Eu, cu multe kilograme in plus si cu pregatire fizica mai degraba precarea am tras din greu sa tin pasul cu Sorin.
Asa ca planul nostru de a ajunge la Omu in aceeasi zi a trebuit schimbat si am ramas peste noapte la Babele.

A doua zi o vreme frumoasa dar foarte rece, nu ne-am grabit deloc. Privelisti extraordinare in soare cu zapada.

A fost prima data cand am pus coltarii in picioare.

 Zapada, cat cabana Omu.

La intoarcerea spre babele din nou un vant foarte tare, ceva poze mai jos cu zapada spulberata